Cel puţin am postat la poveştile mele de pe Wattpad, am scris una nouă, mult mai complicată (pentru mine) de scris, pentru că nu se aseamănă cu ceea ce am mai scris. Îmi încerc şi eu norocul.
Prolog
-Desigur. Nu. Am înţeles.
Trânti nervos telefonul pe măsuţa de cafea, acolo unde îi era locul. Apoi se căută prin buzunare cu mişcări smucite, ca un dependent de narcotice. Îşi găsi într-un sfârşit pachetul de ţigări aprinzând una. Inhală fumul cu nesaţ iar tot procesul îi aduse aminte de mireasma înecăcioasă de vinete coapte pe aragaz, aşa cum făcea mama sa de sărbători, trimiţându-i şi lui câte o caserolă de salată de vinete ce ajungeau mereu în gunoi sau în cel mai bun caz la vecina sa de mai sus, o bătrânică simpatică în scaune cu rotile. "Da, au fost grozave, mamă. Eşti cea mai bună. Te iubesc.". Atât. Tuşi scurt, urmărind cum pieptul său este cuprins de spasme. După câteva minute în care plămânii săi nu se potoliră, se lovi cu pumnul în stern iar tusea dispăru. Îşi termină apoi ţigara liniştit, cu picioarele aşezate pe măsuţă, chiar lângă ziarul primit astăzi în cutia poştală, pe care nu o verificase de şase luni. Cutiile poştale erau mult prea neînsemnate pentru el şi foarte importante pentru vecinii lui cu slujbe sau responsabilităţi, care verificau zilnic -chiar de câte şapte ori într-o zi- dacă o factură nu venise. "Vremuri grele, Ed, scumpule..." oftau vecinele mai bătrâne, ţâţâind dezamăgite de pensia lor. Vremuri grele pe naiba! Tot ce aveau ele de făcut era să-şi facă veacul bârfind pe bancă iar seara să se uite la telenovele. Ştia asta pentru că mereu o auzea pe vecina lui sau televizorul acesteia cu sonor la maximum, deranjându-l din a-şi fuma ţigara liniştit.
Bătaia din uşă îl anunţă că el tocmai sosise. Putea să jure că ciocănelile acelea sunau a bani. Lipăi calm, cu expresia impenetrabilă şi ţigara în gură până la invitatul său care se afla în prag, pe chipul său aflându-se o grimasă nu prea fericită. Se balansă de pe un picior pe altul, semn că era nerăbdător să termine odată treaba, pentru că tânărul cu colţul gurii ridicat într-un zâmbet care intenţiona a fi prietenos îi displăcea teribil. Nici unul dintre cei doi nu se cunoşteau, dar nici nu era nevoie, pentru că afacerile nu necesită legătura prietenoasă dintre doi parteneri.
-Bună ziua.
Ed dădu din cap în semn de salut, închizând uşa după bărbatul ce păşea în sufrageria lui minusculă. Duhnea a fum şi a mobilă veche iar Ed nu se strădui să-şi ceara scuze nici pentru teancul de reviste porno sau ceştile murdare de cafea de pe masă. Omul rămase în picioare, studiind încăperea.
-Să înţeleg că aţi venit aici pentru afaceri. începu tânărul. V-a spus...
-Oh, da. Desigur. îl întrerupse fugitiv vizitatorul după care urmă o linişte de câteva secunde, în care nici unul nu ştiu ce să spună.
-Atunci îmi puteţi explica cum stă treaba cu moştenirea. S-a rezolvat sau e nevoie de intervenţia mea? veni întrebarea lui Ed, expresia lui devenind cinică. Aruncă mucul de ţigară în scrumieră, urmărind cum străinul privea impresionanta sa colecţie de cărţi. Nu se întoarse cu faţa atunci când îi vorbi:
-Pentru asta am venit. Vreau să ştii că nu este mulţumit deloc de prestaţia ta iar pentru asta am fost trimis eu: ca să te anunţ...
Ed apucă statuia din lemn masiv care o întruchipa pe fecioara Maria, alăptându-şi pruncul, iar cu o mişcare rapidă ţinti omul în moalele capului. Ar fi trebuit să nu fie atât de prost şi să ghicească că este o capcană. Căci el era numai un mic dar adus lui. Lovi încă odată. Apoi încă odată. Iar de fiecare dată tot mai straşnic, până victima nu mai avea decât o masă de oase zdrobite şi creier acolo unde obişnuia să-i fie capul. Se opri din lovit, privind în jos, la mizeria făcută, gândindu-se că putea s-o cureţe imediat ce îşi termina treaba. Era în sfârşit un moment prielnic pentru a folosi cuţitul cel mare de bucătărie. Lama din inox strălucea foarte frumos. Atât de atrăgător, încât Ed nu îşi mai putea reţine un surâs mulţumit atunci când luă un mic suvenir de la victimă. Doar portofelul şi un ceas de de aur alb cu o singură limbă: cea care indica ora. Se gândi că este absolut nefolositor, însă la amanet ar fi adus bani frumoşi, aşa că îl aşeză pe televizorul de modă veche, primit de la mama sa de ziua lui de naştere.
Fredonând un cântec din copilărie, se apucă de treabă, fiind foarte mulţumit de sine şi de faptul că lucrase mai ordonat ca data trecută.
* * *
Trenul ajunse cu un sâsâit inconfundabil. Ca de obicei, o voce feminină, robotică, povesti în microfon baliverne despre ora la care vor ajunge următoarele trenuri. Ed continuă să-şi fumeze ţigara în timp ce căra geamantanul mult prea greu pentru el.
-Lasă-mă să te ajut cu asta, fiule. zâmbi un om trecut de patruzeci de ani, vizibil mult mai capabil de a ridica greutatea aceea.
Ed ezită o clipă.
-Ce drăguţ. zise el ca pentru sine apoi îi pasă valiza domnului amabil, care îi întinse o mână pentru a urca în tren. Îi mulţumi pentru gestul inimos apoi trase de-alungul holului, până găsi un compartiment liber. Aşeză geamantanul pe raftul de sus, împingându-l cât mai în spate. Se gândi că cineva va trebui să observe mirosul deranjant care venea de undeva, însă n-ar fi îndrăznit niciodată să-l deschidă, pentru că oamenii erau mult prea amabili şi reţinuţi pentru a verifica o valiză care nu le aparţinea şi al cărui posesor se putea arăta oricând. Păşi din nou pe peron, la timp pentru a admira cum pasagerii le fac cu mâna rudelor sau prietenilor lăsaţi în urmă. Ed făcuse şi el cu mâna după tren. Îl ştia prea puţin pe vizitatorul său pentru a şti dacă îi plăcea sau nu să călătorească. Oricum ar fi fost, acum avea ocazia să facă o frumoasă călătorie cu trenul. Poate nu se putea bucura fizic, căci îl aranjase într-o poziţie destul de incomodă. Regretă că îndesase totul atât de neglijent. Ar fi trebuit să aibă puţină grijă, ca persoana care îl va fi găsit să nu se sperie prea tare de cadavrul din valiză. Sau membrele umane.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu